literature

La orbire - Limite

Deviation Actions

MOOdy013's avatar
By
Published:
792 Views

Literature Text

Am visat că m-am trezit într-un Univers paralel.

Am resimțit totul de parcă abia am reușit să ațipesc, și m-am trezit brusc. A părut extrem de real; când m-am trezit în vis, știam și ce visasem în cele câteva clipe în care ațipisem: cădere. Genul de vis în care cazi, și te trezești extrem de brusc înainte să atingi pământul. Mi s-a părut ciudat însă că, deși dormisem numai câteva secunde, când mă culcasem era furtună, iar acum era brusc soare.

Cred că logic ar fi fost ca întâi să observ faptul că încăperea în care adormisem era fundamental diferită de cea în care mă trezisem. Numai că, uneori, deși un vis îți pare extrem de real atunci când îl trăiești, atunci când îl privești în stare de veghe, observi diverse elemente care indică clare discrepanțe cu legile elementare ale fizicii din viața reală...

Adormisem într-o cameră mică, cu pereți albastru-murdar, sufocată de mai multă tehnologie decât filmele SF, și mă trezisem într-o încăpere cu pereți roșu-maniac, cu mobilă simplă, din lemn, și mai puține elemente tehnologice decât „Andrei Rublev” al lui Tarkovski...

Am auzit ușa deschizându-se în spatele meu și m-am întors brusc, dorindu-mi să cer o explicație.

- Stain!
- Pată? La dracu'! Unde? Că abia am văruit pereții!

Atunci am observat că nu era Stain cel din pragul ușii. Când adormisem, eram singuri în casă.

- Val?! Cum... Ce cauți aici?

Am încremenit când am realizat că îmi puteam mișca picioarele. (Altă ciudățenie: în vis aveam senzația că în realitate eram paralizată de la mijloc în jos.)

- Ce-ai femeie, ai luat-o razna? Cum adică ce caut aici?
- De ce pot să mă mișc?
- Te-ai drogat?

Să fie posibil, m-am întrebat atunci în vis? Am simțit nevoia să mă ridic și să merg, pentru a-mi demonstra că, într-adevar, o pot face.

- Val. Stai. Șterge conversația de mai devreme. Îmi poți răspunde serios și la obiect la un set de întrebări care-ți vor părea ciudate, fără să mă întrebi de ce?
- Sunt inginer. Tu ce crezi? Pot?
- Ce dată e?
- 27 decembrie 2008.

Îmi aduc aminte că am răsuflat ușurată că stau de vorbă cu un inginer și nu vreun artist ca mine... Data coincidea.

- Unde sunt?
- În casa ta din Otopeni. Îmi pare rău, nu știu adresa exactă de aici nici eu.
- Tata nu a vândut casa din Otopeni?
- Iartă-mă dacă o să sune cinic, dar nu știu cum să formulez altfel răspunsul la o astfel de întrebare: dacă nu e ceva ce eu nu știu, nu a... apucat... să o vândă... A murit înaintea bunicului tău.
- A... ce?
- A murit, din câte mi-ai zis chiar tu, când tu aveai vreo doi ani, într-un accident aviatic. Bunică-tu ți-a lăsat casa ție.

Șocul a fost considerabil. Discrepanța dintre realități, era, până și-n vis, extrem de mare...

- Și nu am avut nici un accident de motor care m-a paralizat de la mijloc în jos?
- Băh. Încep să-mi fac griji. Ce accident? Ai căzut de m-am plictist eu, da' n-ai pățit aproape nimic, de unde paranoia asta bruscă cu accidente?

Următorul lucru pe care îl știu este că mi-am omorât, în vis, corespondentul din Univsersul în care avusesem accidentul, pentru a rămâne în corpul în care puteam merge.

Și în realitatea în care nu-l cunoscusem niciodată pe Stain.

Când am descoperit cum se poate trece ușor dintr-o realitate într-alta, am ajuns să fiu incredibil de orbită de puterea de a-mi fi depășit propriile limite și a fi reușit să „circul” între două Universuri paralele, cu realități diferite. Atât de orbită, încât nu am mai observat că tot ce reușisem de fapt era să recreez o realitate din trecutul meu așa cum apare el în Universul din care provenisem inițial, cel în care avusesem accidentul.

În Universul în care avusesem accidentul, înainte de el, Val era veșnic supărat pe mine, pentru că ceva mă lega incurabil de Stain, iar Stain era veșnic nervos. Și veșnic acolo...

Acum, de dragul lui Val mă plimbam într-un Univers în care nu-l cunoșteam pe Stain. Și de dragul lui Stain mă plimbam într-unul în care Val murise în același accident în care eu paralizasem – unde eu, mai nou, îmi revenisem „miraculos”.

Dar se recreease același scenariu. Eu eram din nou plecată mult timp, deci Val era din nou veșnic supărat. Eu puteam merge din nou, deci Stain nu mai avea nici un motiv de vinovăție, și deci era din nou veșnic nervos...

A început să mă apese, pe lângă vina dureroasă de a ma fi ucis pe mine însămi, realizarea și mai dureroasă a faptului că primisem o a doua șansă.

Îmi puteam retrăi din nou trecutul pentru a încerca să schimb ceva. Da, era puțin mai mult chin. Evident, acum trebuia să trec dintr-un Univers în altul pentru a interacționa cu două persoane care înainte îmi erau mult mai „la îndemână”. Dar totuși, așa cum era ea, era o doua șansă.

Da. Evident că da. Doar sunt om. Am făcut lucrurile fix la fel. Așa că totul a decurs la fel în privința viitorului. Am retrăit accidentul. Am retrăit toată durerea, cu mici detalii ușor schimbate. Acum, nu mai puteam păși peste pragul dintre cele două planuri, pentru că eram din nou paralizată. Și, ajungând să iau capacitatea de a merge de-a gata din nou, ca pe un dat, iar nu ca pe un miracol, mi-am pierdut și talentul de a mă transfera în alt Univers fără a trebui să pașesc. Am rămas prizonieră în Universul în care pe Stain nu-l cunoscusem, iar Val murise – exact ca prima dată, ca în Universul meu inițial - odată cu mine. Pierdusem totul. Și pe Val și orice posibilitate de-al mai vedea vreodată, și pe Stain și orice posibilitate de a-l mai cunoaște vreodată.

M-am trezit. Totul era din nou la fel. Albastru-murdar. Tehnologie ca-n filmele SF. Stain. Nici un accident. Nici un Univers paralel. Val viu.

Oare această trezire era de fapt cea de-a doua șansă? Oare suntem pregătiți să ne depășim propriile limite, m-am întrebat reflectând asupra visului.

Am râs. Reflectând în vis asupra vieții mele așa cum o percepeam atunci, cu Universuri paralele cu tot, m-am întrebat dacă sunt limitele, în vanitatea lor de concepte de nedepășit, pregătite să accepte pierderea bătăliei și să se lase depășite. În vis, nici nu am conceput c-ar putea fi vina mea... Ce încercare drăguță a creierului de a-mi atrage atenția că îmi găsesc scuze cu prea mare ușurință...
Din seria de proze scurte "La orbire", despre care nu stiu sincer inca exact cate parti va contine.

Apropos de o discutie cu Andreea referitor la "the one mistake" you can never make right. Maybe we can't make it right because we're so human incat ne complacem in propria nefericire comfortabila si gasitoare de scuze.

Note: seria nu e la fel de "evidenta" in metafore si/sau filosofii. Aka it has no brain, use your own to figure out the point. :aww:
© 2008 - 2024 MOOdy013
Comments15
Join the community to add your comment. Already a deviant? Log In
WildRainOfIceAndFire's avatar
wow, geniala idea! In particular: " Următorul lucru pe care îl știu este că mi-am omorât, în vis, corespondentul din Univsersul în care avusesem accidentul, pentru a rămâne în corpul în care puteam merge."
Citeam, citeam, citeam si parca te auzeam in capul meu "wait for it, wait for it, wait" si cand am ajuns acolo "bam! un deget!", foarte tare.
pot vedea totul foarte clar, tentatia de a calatori constant intre lumi, asta fiind mereu ultima calatorie, nerezistand sa incerci pentru mai mult pana cand ramai cu nimic.
:love: it!