In cercuri - Compasul

In cercuri – Partea I – Compasul


Cyn – 3 februarie 2008 – Oceanul, talente artistice artistice si autismul genial

Am zambit amar, ca atunci cand iti aduci aminte de ceva superb ce ai pierdut si te loveste o melancolie dureroasa, care te face totusi sa zambesti, sau ca atunci cand iti aduci aminte de cineva drag care-a murit. Imi vedeam tot filmul vietii in cateva
secunde, de parca as fi fost pe cale sa ma sinucid. O serie de evenimente care se leaga si se imbina ametitor, intr-un mod aproape incredibil, aproape la fel de
incridibil ca si faptul ca sunt singura care observa. Simt ca ametesc, asa ca imi torn niste bere din petul pe jumatate gol de Timisoreana si mi le alung, pentru moment, din minte.

Mocheta verde-iarba e presarata parca studiat cu scrum, si de la inaltimea canapelei nispii pe care stau pare un ocean in care inoata oameni, pe care-l privesti de pe plaja fara sa focalizezi imaginea.

Undeva in dreapta mea, spre fereastra, sta Ea. Picta. Mi-a trecut prin cap ca exista talente artistico-romantice si talente considerate banale ca si proces de creatie. Nimeni nu gaseste nimic hipnoic in a privi pe cineva cum tasteaza cu un laptop in brate, stand turceste pe canapea cu o tigara aprinsa - din care tot varsa scrum pe taste - intre degetul inelar si cel mic de la mana dreapta, si o cana cu bere - pe care e desenata mult prea colorat o cladire din Lisabona - pe canapea in partea stanga. Nu e nimic fascinant in asta. Cand cineva picteaza insa, e ceva hipnotic in proces.

Felul in care isi tine capul sprijinit in mana stanga, cu o suvita de par negru cazand peste obraz – care mie imi pare studiat si analizat special, la fel cum iti par putin nefiresti fotografiile cu modele ce se vor spontane – si dezordinea de culoare de pe paleta aveau in sine ceva speical in ele. Se mai adaugau la asta gesturile lascive cu care picta oameni rosii si verzi, de parca ar fi vrut sa-si transpuna dorintele sexuale in creierii personajelor de desen pentru a le da personalitate, ocazionalul icnet pe care-l scotea, care aducea cu sunetul scos de o femeie care intreprinde actiuni rusionase cu sotul in dormitor in timp ce copii de cinci si respectiv sapte ani se joaca la calculator in sufragerie, si incearca sa le intreprinda in liniste. Buzele permanent usor intredeschise, printre care suiera aer de parca ar fi suferit o interventie chirurgicala de corectare a deviatiei de sept si avea doua bucati lungi si destul de groase de tifon in nari si nu-i permiteau sa respire. Stilul afectat cu care inmuia din cand in cand pensula in apa, ca si cum ar fi facut cine stie ce ritual mistic. Privirea concentrata si prea constienta de sine pe care-o are. Toate sunt cumva fascinante. Un amalgam de actiuni mult prea analizate, teatrale si enervante, care te fermecau pana in strafundul retinei si nu te lasau sa te uiti in alta parte, ca atunci cand treci pe langa televizor in drum spre baie si iti atrage atentia ceva, si nici nu te asezi, nici nu te induri sa pleci mai departe – ramai ca talambul in picioare, eventual semi-obstructionand traiectoria ochi-ecran pentru vreun friaier din aceeasi incapere cu tine.

El sta in fata calculatorului, imbracat intr-o pereche de pantaloni verzi de trening si un tricou negru cam prea larg, si se joaca de-a “inca un sfert de ora de jucat si ma apuc sa fac...” cu el insusi. E o fiinta extrem de inteligenta si spontana, foarte amuzanta, cu privire de animal de prada si trasaturi ascutite. Acestea erau singurele momente cand imi parea extraordinar de idiot, pana la punctul in care aducea cu un adult in varsta de patruzeci de ani suferind de autism genial care si-a gasit o vocatie in genul adunatului in mod redundant si aleator de cifre astronomice in minte si refuza sa mai faca orice altceva, riscand moartea prin inanitie. Mi-am zis ca probabil fiecare om inteligent are momentele lui cand e cretin, ca pentru a crea o balanta a lumii, si m-am intrebat care dracu or fi ale mele, dar nu eram sigura ca vreau un raspuns la asta...

Exista multe talente artistice care sunt artistice ca si procesc de creatie. Dar scrisul e singurul la care ma pot gandi care poate denigra in mod arstistic pe oricine si orice, cu o eleganta aparte in care nici nu pare c-ar incerca, oricat de artistic ar fi ceva-ul...


Draven – 3 februarie 2008 – Centrul cercului si paharul creierului

Nebunia ma ardea, iar eu ardeam cu nebunia, sau cu nebunie. Aveam in fata o viata, in spate o umbra de viata, sau viceversa, si chiar daca as fi stiut incotro vreau s-o apuc sau ce era in care directie, nu mi-as mai fi putut da seama unde erau “in fata” si “in spate” pentru ca eu sunt centrul unei cerc cu raza variabila, asa ca ma lasam purtata de curent, cumva partial impotriva vointei mele, pentru ca nu apreciez situatiile pe care nu le pot controla, si partial realizand ca e oricum ceea ce trebuie sa se intample. Ca atunci cand te dai jos dintr-un metrou aglomerat la Victoriei si nu trebuie sa mergi spre iesire. Toti merg intr-acolo, si te imping si pe tine cu ei. Daca ai incerca sa o iei invers n-ai putea. Dar tu, in definitiv, vrei s-o iei tot spre iesire, ca si ei. Si, totusi, nu e frustrant ca dacai ai vrea tot nu ai putea face altfel?

Daca ar fi fost sa ma auto-conving sa imi para ca mi se pare, probabil ca mi s-ar fi parut in decursul procesului ca innebunesc mai tare. Nu stiu ce sa zic. Cert e ca ratiunea e ceva fluid, pe care o tii in paharul crierului, si, probabil, datorita lipsei mele de indemanare, l-am varsat la un moment dat, sau l-am uitat pe aragaz si s-a evaporat, cum fac cu apa pentru ceai...


Cyn – 1 august 2004 – Rom Jamaica, Steve Vai si barcute de hartie

“Caldura” a devenit o descirere a situatiei care subestimeaza grav, iar eu stau la coada la dus de trei ore... In fata mea coada se micsora cu inca un cetatean fericit ca i-a venit randul sa-si toarne in cap apa atat de rece incat aveai senzatia ca o sa inghete in drumul dus-podea. Camping-ul era absolut plin cu corturi, care aratau in marea de iarba ca desenate dupa casele piticilor din “Alba ca Zapada”. De la niste boxe puse sub singura sursa de umbra pe o raza de aproximativ zece kilometri, se auzea pentru ceea ce cred ca era a sasea oara in ultimele treizeci de minute piesa “Necroshine” de la Overkill, iar eu aveam din ce in ce mai acut senzatia ca pe vremea cand voi fi ajuns acasa, o sa borasc daca mai aud vreodata Overkill... In stanga mea, fratele meu incepuse sa se imprieteneasca cu o sticla de vin rosu de tara si cu cei doi brasoveni care veneau la pachet cu sticla...

S-a apropiat de noi, mergand cu genunchii putin indoiti si foarte taraganat, o matahala de aproape doi metri, cu zambetul tamp al omului beat intiparit pe fata, par lung pana la jumatatea spatelui, negru, semi-ordonat si cu ochi de culoarea romului Jamaica. M-am intrebat daca a avut ochii asa de cand era copil, sau isi schimbasera culoarea dupa ce bause in decursul anilor. Arata de parca nu i-ar fi stricat sa stea si el alaturi de noi la coada la dus, dar n-am zis nimic.

Secondand matahala, s-a apropiat de “oaza noastra de liniste” inca un om, care, asezat langa primul dintre ei, parea exagerat de mic si de slab. Avea fata rosie, ca a unui rus care consuma cantitati industriale de alcool, trasaturi ascutite, parul trecut de umeri, castaniu deschis si ondulat, si niste ochi de un albastru ce parea aproape artificial. Semna cu Steve Vai. Bine, putin decolorat la par, cu alte feluri de haine, ochii pictati, si, se pare,  principiul “cine se aseamana se aduna” dicta ca si el, la fel ca primul, sa aiba, cel putin in ochii celor din jur, nevoie disperata de un dus... Dar, hei, cine sunt eu sa judec? M-am dat doi pasi in spate si am respirat aerul din “spatiul meu personal”...

Nu stiam exact ce ii zic fratelui meu, pentru ca nu auzeam peste cea de a opta repetare a piesei “Necroshine”, dar putea sa-i vad fata din ce in ce mai indarjita si neputincioasa, ca a unui om inchis intr-o cusca in care toti arunca cu pietre... M-am apropiat.

- Bineee... Ma duc...
- Unde sa te duci, Sebastian?
Mi-am dat seama ca tonul mi-a sunat prea mult ca cel al unei mame care discuta cu copilul...
- Pana jos sa cumpar tigari.
- Ai mai fost de patru ori azi, sau am baut eu prea mult si nu mai numar bine?
- Daa...

M-am uitat cu coada ochiului la “noii mei prieteni”. Pana sa apuc eu sa termin ultima replica, “Steve Vai” l-a batut pe umar pe fratele meu, i-a multumit ironic si a plecat impreuna cu celalat, amandoi mergand cu eleganta si stabilitatea unor barcute de hartie intr-un lighian.

- Si ce se intampla daca nu te duci?
- Nimic. Dar m-au rugat...
- Sunt trei sferturi de ora de mers. Unul dintre ei nu-si poate muta ilustrul cur pana jos? Le cad coaiele?
- Sis...
- Nu, ma enerveaza. Esti mai mic si mai fraier? Te-au castigat la belciuge?
- Ma mai duc doar de data asta...


Val – 1 august 2004 – Cyn

- Bah? Aia e prietena lu’ Sebastian? Sebastian nu umbla dupa Verra? Cum o cheama? Arata bine...
- Nu e mah prietena lui, e sor-sa, ai innebunit in pula mea? O cheama Cyn.


Cyn – 1 august 2004 – Val

- Tuh, stai dracu aici, femeie. Unde dracu te duci sa te iei de aia? Nu vezi ca-s zece insi? Eu stiu ca esti reznea, da’ nici chiar asa. Stai in pula mea cuminte ca nu rezolvi nimic.
- Cine dracu’ sint mah aia?
- Pai... nu stiu prea bine... ala inalt e... ceva cu V...
- Veronica?
- ... si ala care e mereu pe langa el e Val, ah, nu, p-asta-l chema cu V, p-ala mare nu stiu cum il cheama... si mai e aia care e prietena aluia pe care credeam eu ca-l cheama cu V, dar de fapt nu-l chema cu V... care e... Verra... Nu. Stai. Verra e sor-sa. Aia e...
- Ok, ok. Da-mi dracu vinu’ ala ca nu inteleg ce pana mea zici. In fine, ma enerveaza. Il chinuie pe frate-meu. In momentul asta nu-mi pasa, i-as gaza ca p’ evrei.


Draven – 29 februarie 2008 – Copilul care a uitat ca exista timp

Aerul mi se parea prea dens pentru  a fi respirat, ma simteam ca intr-o sauna. Totusi, dincolo de geam se vedeau picaturi de ploaie, si racoarea se simtea de la doi centimetri distanta de sticla lucioasa. Ce ciudat. Doar cativa milimetri de sticla transparenta si mi se parea ca dincolo de ea e alta lume. Una in care ploua, si te poti juca prin iarba uda si poti sa respiri. M-am vazut jucandu-ma in lumea aia – doar un copil care a uitat ca exista timp...

Mi-am lipit degetele de la mana dreapta de geam si m-am uitat cum se abureste sticla in jurul pielii mele, pentru a se risipi in cateva secunde, ca ceata din diminetile zilelor de vara. Am sperat ca, o data cu aburul de pe geam, se va risipi si ceata din mintea mea, dar din contra – nu a facut decat sa mi se urce pe degete in sus, pe antebrat, pe gat si sa-mi intre in minte prin urechea stanga, dupa ce mi-a produs un fior pe sira spinarii.