Amintește-mi de mine


Fumul îi juca în păr - sau în ce mai rămăsese din el - de parcă ar fi fost un strigăt de avertizare al fantomei altor vise, ce azi nu mai aveau de către cine să fie visate. M-am întrebat de câteva ori dacă simt că mă pierd încet pentru că eu însămi sunt numai un vis care nu mai are de către cine să fie visat. Dacă mă sting pe măsură ce toți mă uită... Pentru că un vis... zeilor, câtă personalitate are uneori un vis...

Te-ai întors și mi-ai zâmbit ca și cum zâmbisei de prea multe ori în viață și îți epuizasei rația de zâmbete, iar ăsta era cel din urmă zâmbet de-ale tale, trimfător ca un ritual mistic pe care nu-l înțelege nimeni.

- Cyn, chiar crezi că un vis ar putea să aibă vise?
- Da, Nerro, de ce nu? Fie și numai pentru faptul că un vis trăiește atât timp cât este visat, cu siguranță toate visează să fie visate veșnic...

Stătea cu spatele la mine. M-am apropiat cât să fiu sigură că la un moment dat o să-mi simtă privirea în ceafă, ca pe un fior de rău augur.

- Salut.
- Bună Nerro...

M-am așezat lângă el și l-am sărutat pe frunte.

Dar îți irosisei ultimul zâmbet pe mândrie triumfătoare puțin mai devreme, și nu mai putei să zâmbești.

Lumina îi juca în ochi - sau în ce mai rămăsese din ei - de parcă amintea de ceasul comuniunii dintre dragoste și ură. Oare dacă înfăptuirea oricărei realții de prieteneie dintre doi oameni ar presupune ca aceștia să-și unească fizic mâinile pe vecie, ca și cum ar fi siamezi, cât timp ar dura până când omul ar deveni supraom antisocial sau până când inconștiența ar triumfa deaspura instinctului?

- În toată teoria ta n-ai luat în calcul că poate triumfa și dragostea?
- Nu chiar. Pentru că, dacă dragostea se zbate atât de mult să triumfe în condițiile în care nu implică așa ceva, în cazul în care ar presupune-o cu siguranță că n-ar mai fi în stare să facă față nici atât cât să se scrie cărți despre ea...

M-ai luat de mână, iar ochii parcă îți zâmbeau amar.

- Atunci hai să fim inconștienți.

- Ce-ai mai făcut?
- Eh... Între serviciu și acasă... Nimic special...

- Atunci, hai să fim noi mai speciali decât ce se întâmplă în jurul nostru...

N-a mai zis nimic. Tăcerea era ca o mâzgă de zâmbete furate. Mi-am aprins o țigară și l-am privit de parcă nu vedeam nimic.

Am simțit linia de separare dintre cele două Planuri cum se întinde ca un elastic până se rupe, cu un pocnet surd peste degetele Uitării. Am știut că cel ce-ți furase zâmbetul era în spatele tău, și m-am ridicat cu ură, cu o katană de venin la spate. M-am întors brusc, cu un strigăt disperat de luptă și am înfipt sabia în El, ca să răzbun ceea ce fusese și al meu.

Katana a căzut în sufletul meu cu un icnet surd, ca pământul peste un sicriu. Am așteptat să se risipească ceața Războiului, pentru a-L putea vedea pe Cel pe care L-am omorât cum Își dă ultimele clipe, ca un vis uitat.

Păr negru, lung și ondulat, care sclipea de picături albastre de sânge, ochi verde-otravă care plâng și un zâmbet dintre cele mai frumoase și mai triumfătoare.

M-am întors către tine, amuțită de uimire și dezonoare, ca pământul care cade peste un om îngropat de viu.

- Cyn... de ce m-ai omorât?

- Să-mi fie cu iertare, dar să știi că primul lucru pe care o să-l fac cu banii ăștia o să fie să-mi cumpar boxe...
- Stai Nerro calm. Și-au servit deja scopul.
- Nu pot crea în lipsa unui sistem de sunet adecvat.
- Eu am senzația uneori că nu mai pot crea deloc... Că mi s-a scurs talentul printre degete și că oricat m-aș chinui să fac ceva e ca și cum aș încerca să urc pe munte cu un pumn de nisip în păr, într-o zi cu vânt, fără să pierd nisipul...
- Măi, treci printr-o perioadă mai proastă. Doar tu, nu și ce scrii vreau să zic...
- Hmm... poate că ai dreptate... doar că parcă nu mai ies din ea odată...

- Uitarea de sine naște uitare, Cyn.
- Și tu, în toată lipsa ta de statornicie, în toată imposibilitatea ta de a te dărui fără să semeni gelozie și frică în tine, crezi că mai știi cine ești?
- Da. Doar că uneori mă tem că am uitat cine sunt ceilalți...

Ochii tăi și-au dat ultima scânteie de tristețe înainte ca pleoapele Uitării să se închidă din nou peste ei.

- Brrr...
- Ce femeie, ți-e frig?
- Da măh, nu știi că-s friguroasă ca o mâță lăsată-n ploaie?
- Am uitat...

- Uitarea naște uitare de sine, Nerro.